Pasionată de grădinărit și de natură, Angela face parte din echipa Carbogaz de peste 6 ani, iar în prezent se ocupă de achiziții și de toate cele necesare pentru aprovizionarea magazinelor. E glumeață și una dintre cele mai solare personalități, iar la doar 41 ani este mândra bunică a unui nepoțel pe care îl iubește mai mult decât orice.
„Ce-mi place la muncă e că nu fac nimic singură, colaborez cu toți colegii, și, pe lângă asta, mă asigur că produsele din sistem au tot ce le trebuie: cod de bare, denumirea corectă, prețurile corespunzătoare. Țin legătura cu colegii din stații, mă anunță când și dacă s-a schimbat ceva, îi ajut la facturi când au nevoie și, în general, sărim toți în ajutorul oricui are nevoie.”
Angela locuiește în Pitești și lucrează remote, încă de dinainte de pandemie. A avut o viață plină de greutăți, însă nu-i place să vorbească despre asta. Iar când viața ei s-a schimbat și a fost nevoită să se mute în București, o mamă singură cu un copil, s-a descurcat. „Carbogaz mi-a oferit și înțelegere și stabilitate financiară; ca mamă singură, în chirie, cu un băiat care făcea naveta să se ducă la școală, nu a fost chiar ușor. Numai că viața are drumurile ei și, după ce am fost promovată, viața mi-a scos în cale un om minunat și am hotărât să ne mutăm în Pitești, iar asta înseamnă acum că lucrez online, work from home de câțiva ani.”
Cum ai ajuns să lucrezi la Carbogaz?
Un prieten de familie lucra într-una dintre stații și, aflând că se fac angajări și știind că îmi caut de lucru, m-a sfătuit să vin și să depun un CV. Și am depus și așa m-am angajat. Sinceră să fiu, mi-era teama că urma să fac naveta 40 de kilometri (căci eu locuiam după Fundulea). Dar am început lucrând ca și casieră; inițial am mers în stația din Colentina să învăț, iar acolo, spre uimirea mea, am prins destul de repede. Am și avut, ce-i drept, niște colegi foarte buni care m-au învățat tot ce trebuia să fac, iar apoi am fost repartizată în stația din Voluntari, unde am stat mai mult de 2 ani.
Și așa am prins gustul, că niciodată nu știi pentru ce ești făcut, până nu încerci. Și așa am descoperit că îmi plăcea și să așez marfa pe raft, și să știu ce se întâmplă în magazin, și să fac inventare și facturi. Îmi notam cu responsabilitate problemele care apăreau și, cum colegilor mei le-a plăcut ideea, au început și ei să-și noteze. Și astfel am început să fim mai atenți și să rezolvăm problemele mai repede.
De 3 ani nu mai lucrez pe stație, căci mi s-a propus să fac inventar și asta chiar mi-a plăcut! Mi-a fost ușor pentru că știam furnizorii, structura, programul, cunoșteam produsele și îmi plăcea să le așez pe toate în ordine. Ori, când îți place ce faci, nu ai decât să progresezi, căci te implici, cauți soluții. Zicala asta e peste tot, dar nu o înțeleg toți: „Fă ceea ce-ți place, căci așa vei găsi soluții și resurse și totul va deveni mai ușor.”
Ce îți place cel mai mult în ceea ce faci acum?
Că îmi pot ajuta colegii. Poate sună clișeu, dar mie chiar îmi place să le răspund la telefon și să fiu eu cea care îi ajută să rezolve, să le pot da o soluție. Uneori stau și mă gândesc mult, câteva zile, până am o idee bună. Și cu furnizorii îmi place să comunic, e frumos să colaborezi cu oameni cu care te înțelegi.
Mie îmi place să creez starea asta de satisfacție în muncă. Pentru că, dacă eu fac un efort minim, se creează un lanț benefic pentru toți cei implicați: eu vin la muncă zâmbind, sunt amabilă, celălalt e și el amabil și așa se formează o atmosferă frumoasă.
Când am un necaz, nu stau să mă vait, caut soluții. Cred că, dacă o să-mi păstrez stilul ăsta de a gândi, o să fiu tânără și la 70 de ani.
Care ți se pare cea mai mare provocare în munca ta, la Carbogaz?
Cu toate sinceritatea, – și eu sunt uneori dureros de sinceră – chiar nu simt că e ceva unde mă împotmolesc sau nu reușesc să deznod. Nu e nimic greu. Poate doar lipsa de timp? E frustrant că nu am timp să fac tot ce mi-aș dori. Timpul – ăsta ar fi singurul lucru.
Mie chiar îmi place să mă adaptez, să găsesc soluții, să intuiesc ce urmează. Chiar nu sunt provocări mari pentru că nu sunt pretenții exagerate. Aici nu chinuie nimeni pe nimeni, nimeni nu are de învățat texte și poezii, chiar e mai primitor și mai cald decât poți vedea la prima vedere. Vrem ca cel care vine în benzinărie, să se simtă bine, să nu fie agasat, ci să fie liniștit și să aibă parte de o pauză.
Ce-ți place cel mai mult la colegii tăi?
Faptul că suntem uniți. Și faptul că fiecare contează pentru celălalt. Nu simt că suntem niște simpli angajați. Eu încep toate mesajele cu „Buna ziua, colegi!” și abia apoi le scriu mesajul. E o bucurie să primești răbdare, timp, atenție, nu? Ori fiecare dintre noi a primit toate astea aici.
Și-mi place că e încurajat propriul stil. Eu am avut libertatea să-mi impun propriul stil în metoda de lucru. Și când veneam cu lucruri noi, mi se acceptau. Informația e centralizată, toata lumea știe ce se întâmplă, orice mesaj e distribuit către noi toți. Chiar încercăm să fim o echipă în adevăratul sens al cuvântului. Nu degeaba ne place nouă să ne numim „familia Carbogaz”, că aici chiar ne străduim să ne ascultăm, să ne înțelegem și să ne ajutăm.
Angela, momentul adevărului: ai făcut vreo gafă memorabilă?
Oh, am făcut mai multe (râde)! Dar țin minte că, odată, când lucram pe stație și trebuia să predau închiderea de lună la schimbul de tură, adică la 12 noaptea, eu m-am luat cu treaba și am uitat să predau schimbul de tură. Și s-a făcut 12:00, am ieșit din tură, și eu mi-am dat seama că e închidere de lună abia când am primit telefon a doua zi și am simțit cum mă scurgeam.
A doua oară n-am mai făcut așa ceva. Și, în general, ce greșesc prima oară, a doua oară nu se mai întâmplă. Nu greșesc de două ori la fel.
Cu ce cuvânt asociez Carbogaz?
Dinamică. Și familie. Un singur cuvânt nu spune chiar tot, e greu să-l găsești pe cel potrivit, dar cred că astea două sunt bune.
Povestește-ne un moment, o amintire care te leagă de Carbogaz.
Oh, sunt multe, îți dai seama. Dar mi-aduc aminte cum eram într-o iarnă și când ningea cu fulgi mari – nu ca acum – și tot trăgeam de colegul meu să dăm zăpada care se depunea îngrijorător de repede. Și nu mai puteam, dădeam zăpada și n-o dădeam bine, că iar se depunea și tot așa. Și intram în stație, ne puneam gecile ude la uscat și iar ieșeam afară. Dar ce mai râdeam!
Sau mi-amintesc tot de când lucram în stație și venea Revelionul, ieșeam afară și ciocneam cu șampanie pentru copii. Și fiecare venea de acasă cu sărmăluțe, cu dulciuri și așa ne făceam o masă festivă. Am colegi extraordinari!
Angela, în final, trebuie să ne spui cum te simți să fii bunică la 41 de ani.
E foarte bine să fii bunică tânără pentru că ai energie să le faci pe toate. Nepoțelul meu are 1 an acum și, chiar dacă inițial a fost un șoc, căci ambii părinți sunt tineri (abia au 20 de ani), ne-am bucurat mult! Orice copil e o binecuvântare și oricum noi le vom fi alături și va fi iubit de toți. Viața are drumurile ei, cum spuneam, căci eu l-am născut pe fiul meu la 20 de ani, iar el e tată la 20 de ani.
