Latest News
Everything thats going on at Enfold is collected here
Hey there! We are Enfold and we make really beautiful and amazing stuff.
This can be used to describe what you do, how you do it, & who you do it for.
Nicoleta, lucrător comercial: „E plăcut, e liniște, sunt clienții care sunt respectuoși și sunt colegii mei care te ajută în orice situație”
Oamenii CARBOGAZNicoleta vorbește puțin și face mult. Are 41 de ani, iar de 6 ani de când face parte din echipa noastră nu s-a dat înapoi de la muncă nici o dată, ba dimpotrivă, are vorbe de încurajare pentru oricare dintre colegii ei. De câteva luni e casier în stația Carbogaz Voluntari și are numai cuvinte bune de dat mai departe.
Nicoleta, cum ai ajuns să lucrezi la Carbogaz?
Nu mai știu cum am venit. S-a angajat mai întâi o prietenă care mi-a spus că era foarte bine, iar apoi am încercat și eu. Înainte lucram la noi, de unde sunt eu, din Las Fierbinți. Și acolo lucram la magazin, dar, cum sunt salariile mai mici, am hotărât să vin aici. Am lucrat aici în primul an, apoi am lucrat la Ștefănești, iar de câteva luni m-am mutat înapoi aici.
Ce îți place la Carbogaz?
Totul. M-am învățat cu colegii, cu cei de la birouri, ne înțelegem bine toți. Nu suntem certați, ne ajutăm între noi. Poate dacă am băgat greșit vreo factură în calculator sau mai știu eu, dar de fiecare dată am găsit înțelegere.
Care e cea mai mare provocare într-o zi obișnuită de muncă?
Nimic nu e complicat sau greu. Îmi place să fac orice, nu mă vait de muncă… Noi aici lucrăm în schimburi: de zi, de noapte și libere. Și așa ai și timp pentru tine, mie îmi place.
Care sunt lucrurile pe care îți place să le faci într-o zi de lucru?
Mai mult îmi place să fac curățenie, să mă duc să așez marfa la raft, decât să stau la casă (râde). Dar altfel, nu e nimic greu: ajutăm clienții, vorbim cu ei, le facem cafea. Sunt și clienții pe care îi cunoaștem deja și despre care știm ce cafea sau ce țigări preferă de cum intră. Cam așa curge fiecare zi.
Dar ce-ți place să faci după ce termini munca?
Îmi place să gătesc. Fac ciorbe, fac prăjituri, fac tocănițe, tot felul de mâncăruri. Trebuie să-ți și placă să faci. Poate nu-ți iese cum vrei de fiecare dată, dar mie îmi place mult să gătesc. Și-mi place să mai stau cu prietenele mele de vorbă.
De ce ai recomanda unui client să oprească aici?
Sincer? E plăcut, e liniște, sunt clienții care sunt respectuoși și sunt colegii mei care te ajută în orice situație. Chiar nu lipsește nimic, mi se pare că e totul bine.
Și mă simt bine aici la muncă. Oricât de supărat ai fi, nu ai cum să stai supărat prea mult. Vine un client, face o glumă, sunt colegii care te înveselesc. Acum, de exemplu, urmează să intru pe tură și mă gândesc cu drag la ce am de făcut. Nu prea sunt eu vorbăreață de fel, dar îmi place aici.
Robert, șofer: „Mie îmi place motorsportul în general, asta respir practic.”
Oamenii CARBOGAZRobert și-a dorit dintotdeauna să stea la volan. În copilărie, visa la Formula 1 – și acum urmărește campionatele, iar uneori ajunge chiar și pe o pistă de racing – momente despre care mărturisește că nu le va uita prea repede.
La 35 de ani, Robert spune că șoferia l-a învățat să nu se grăbească inutil. Am povestit despre experiența sa la Carbogaz, despre meserii, pasiuni și tare simpatică ne-a fost conversația. Iată:
Cum ai ales meseria de șofer, Robert?
Din pasiunea pentru mașini. Poate sună ciudat, dar fac parte și dintr-un grup de oameni pasionați de mașini, iar în timpul liber ne întâlnim, vorbim, mai modificăm mașini. De mic mă pasionează tot ce înseamnă motoare, detalii, mecanică.
Am făcut karting de performanță când eram mic și apoi am participat la câteva competiții de drift în România. Dar e greu să ții pasul cu genul acesta de sport, sunt costuri foarte mari pe care e greu să le susții.
Dar la Carbogaz cum s-a întâmplat să lucrezi?
A trecut ceva timp de când lucrez aici. Am ajuns în ianurie 2015. Obișnuiam să alimentez la una dintre stațiile Carbogaz și alimentând aproape zilnic acolo, mai vorbeam și cu fata de la casierie. La un moment dat, a trebuit să mă reorientez, să-mi caut de lucru fiindcă compania la care lucram era în faliment. Am întrebat-o atunci dacă nu cumva Carbogaz angajează pe cisternă. Ea mi-a zis că nu știe, dar a întrebat mai departe.
Și așa s-a întâmplat să fie un loc liber.
Au existat provocări pe care le-ai întâmpinat?
Sincer, la început, mi-a fost un pic teamă de carburanți. Cum nu am mai lucrat niciodată cu așa ceva, mi-era teamă să nu greșesc, să fac vreo prostie, se pot întâmpla multe. Spre exemplu, să amesteci benzina cu motorina, ceea ce ar fi nasol!
Ce te-a ajutat în acele momente?
Lucrând zi de zi și apoi, sprijinul colegilor. Ei m-au ajutat maxim, cât au putut și au știut și ei.
Azi mai simți vreo provocare?
Nu, m-am obișnuit. Nu cred că mai există ceva care să mă provoace.
Dar care ai spune că e cea mai mare responsabilitate la rolul pe care îl ai?
Consider că datoria noastră este să ne mișcăm repede, să ajungem în timp util cu produsele în stație, să nu rămână vreo stație fără produs – evident ar fi un minus pentru firmă dacă s-ar întâmpla.
Ce-ți place cel mai mult la #OameniiCarbogaz, Robert?
Există o oarecare unicitate între noi; ne ajutăm foarte mult, există înțelegere – asta-mi place mult.
Există vreun moment memorabil de care să-ți amintești cu drag?
Nu știu dacă a fost chiar de la muncă, dar a fost un eveniment la care am participat toți colegii. Am fost la un maraton împreună, inclusiv șefa. S-a ținut în Delta Văcărești, acum câțiva ani, și mi s-a părut inedit. Nu am mai făcut niciodată așa ceva – mai ales cu colegii de muncă.
Gândește-te că nici unul dintre noi nu era sportiv. Dar eu cum sunt un tip competitiv, nu aveam cum să nu merg. Am râs, a fost funny – mai unește echipa genul acesta de eveniment.
Apoi, eu conduc și camionul diviziei „Carbogaz Racing” la anumite competiții de anduranță auto din Germania și alte țări. Mie îmi place motorsportul în general, asta respir practic. Faptul că ajung să văd niște circuite pe care n-aș fi avut cum să le văd fără Carbogaz sunt niște momente pe care nu le voi uita prea repede.
Prima oară când am văzut mașinile de Formula 1 pe circuit, am rămas uau. Ce vezi la televizor nu are nicio treabă cu realitatea. Sunt atât de rapide mașinile alea. Să fii pilot este o meserie intensă, trebuie să ai o viteză de reacție la secundă.
Ce te-a învățat pe tine meseria pe care o faci?
Probabil că mi-am exersat mai mult atenția, să anticipez lucrurile mai din timp și să nu mă mai grăbesc inutil – asta cred că e cel mai important.
Ai vreun sfat pentru cei care sunt la început de drum în acest domeniu?
În primul rând, să nu se grăbească și să nu ia meseria asta ca pe o glumă sau ca pe ceva ușor – mă refer la șofatul pe camioane cu combustibil. Necesită multă atenție și responsabilitate.
Dacă ar fi să te gândești la un singur cuvânt prin care să descrii experiența Carbogaz, care ar fi acela?
M-aș gândi la faptul că nicio zi nu seamănă cu alta – în fiecare zi e altceva de făcut și probabil că asta m-a motivat până acum, că nu există monotonie.
Te ferești de monotonie?
Da, pentru că am impresia că mă plafonează. Caut mereu să învăț ceva. Toată viața învățăm, indiferent de vârstă.
Robert, în final, pentru ce anume ai recomanda Carbogaz?
Pentru că produsele sunt de o calitate bună și diversitatea pe care oamenii o pot găsi aici. Uită-te și tu: flori, hanorace, bistro.
Aura, casierie: „E un job sigur, dacă și tu ești ok ca angajat.”
Oamenii CARBOGAZAura are 42 de ani, este o fire emotivă, sensibilă, cu o voce caldă și o mare calitate: se adaptează rapid oricărui mediu de lucru. Înainte de a intra în echipa Carbogaz, a lucrat 4 ani și jumătate în Germania. Cum dorul de casă a fost mereu intens, Aura a decis să revină în țară, definitiv: „Aici e țara noastră, limba noastră, oricum te descurci altfel.”
Am invitat-o să povestim despre cele 5 luni de când ne este colegă, în stația Tunari, dar și despre provocările și culisele muncii sale. Iată conversația noastră:
Cum ai ajuns aici, Aura? Care este povestea ta?
Am fost plecată în Germania. Acolo am stat 4 ani și jumătate, am lucrat în curățenie, la hotel. Dar am revenit în țară și a trebuit să mă angajez. Nepoata mea m-a adus aici.
Cum ai simțit trecerea la noul job?
Aici e țara noastră, limba noastră, oricum te descurci altfel – e mult mai bine, aici e familia. În Germania, dacă nu știi să vorbești limba lor, e foarte greu. Aici e acasă și e bine. Acolo poți să stai și 20 de ani și tot nu-i acasă.
Dar mi-a fost un pic greu și aici fiindcă nu am mai lucrat în acest domeniu.
Care au fost cele mai mari provocări?
Mi-a fost greu cu calculatorul, cu sistemele – dacă nu lucrezi cu așa ceva, nu ai cum să știi. Cea mai mare provocare dintre toate a fost cu închiderea de schimb – aveam mari emoții, mă temeam să nu greșesc. Eu sunt și mai emotivă de felul meu. Dar ușor, ușor le-am învățat.
Ce îți place cel mai mult la ceea ce faci?
Îmi place sistemul de lucru, îmi place să aranjez marfa – să nu stau degeaba.
Dar la oamenii Carbogaz?
M-am obișnuit cu toți, eu mă acomodez repede. La fel și cu clienții, m-am obișnuit repede. Înainte de Germania, am lucrat mult timp, vreo 20 de ani, în Dragonul Roșu. Aici e altceva, oricum.
Din shop sau din bistro ce produs preferat ai lua cu tine acasă?
Îmi place mult ștrudelul cu vișine. Dar și sandwich-urile, sunt proaspete.
Ai învățat ceva nou în ultimele 5 luni?
Da, am învățat să lucrez mai bine pe calculator, înainte nu știam.
Cu ce cuvânt asociezi Carbogaz, Aura?
Siguranță. E un job sigur, dacă și tu ești ok ca angajat. Trebuie să-ți faci și tu îndatoririle.
Marian, lucrător platformă: „Dacă ar vrea Dumnezeu să mă țină sănătos până la pensie, de aici aș pleca.”
Oamenii CARBOGAZMarian are 55 de ani, iar în timpul liber se bucură mult atunci când joacă fotbal, dar și când este înconjurat de oameni. „Îmi place tot timpul să fie cineva în jurul meu!” ne povestește pe măsură ce depănăm amintirile celor 2 ani petrecuți la Carbogaz.
Iată ce ne-a împărtășit:
Cum ai ajuns să lucrezi la Carbogaz, Marian?
M-a recomandat cineva. Știa că rămăsesem fără serviciu, știa că sunt om serios și că îmi fac treaba bine și m-a recomandat. Așa am început.
Cum te-ai adaptat?
La celălalt loc de muncă n-am lucrat niciodată de noapte, în 18 ani. De aceea, singura chestie care a fost mai grea, la început, a fost tura de noapte. Până m-am acomodat, a durat puțin; dar acum nu mi se pare că mai este vreo diferență – eu muncesc normal, fie că e tură de noapte sau de zi.
Care e cea mai mare provocare la rolul pe care îl ai, într-o zi de lucru?
Nimic nu-i greu. Îmi fac programul în așa fel încât să mulțumesc și angajatorul, dar și pe mine. Știu să-mi organizez munca, iar atunci toată lumea e mulțumită. Până acum n-am avut probleme. E un serviciu bun pentru mine. Dacă ar vrea Dumnezeu să mă țină sănătos până la pensie, de aici aș pleca.
Ce te face să spui asta?
Îmi place activitatea, îmi place unde lucrez, îmi place că am contact cu oamenii, că mai aflu ceva nou. Nu e o muncă închisă, să stai doar cu gândurile tale și atât. Chiar dacă mai vii și cu probleme de acasă, dar când ajungi aici, uiți de ele. Intri în discuție cu clienții și asta te relaxează uneori.
Cum simți relația cu clienții?
Eu mă înțeleg foarte bine cu ei, îi cunosc cam pe toți. Eu sunt din Ștefănești și fiindcă atunci când eram mai tânăr am jucat fotbal, oamenii mă cunosc – și cei mai tineri, și cei mai bătrâni.
Mai joci fotbal?
Da, sâmbăta când sunt liber, mă mai relaxez. Mă menține în formă, sănătos.
Ce apreciezi cel mai mult la #OameniiCarbogaz, Marian?
Îmi place când șeful e vesel, îmi dă și mie o stare de bine. În rest, cu colegii vorbesc ce e legat de muncă, că în rest nu prea avem timp. Dar, în general, e o liniște care îmi place.
Dacă ai descrie doar printr-un cuvânt cei doi ani petrecuți la Carbogaz, care ar fi acela?
Responsabilitate. Adică există o anumită responsabilitate pe care o ai când lucrezi cu oamenii. Dar și plăcerea de a face lucrurile pe care le fac. Chiar le fac pe toate cu plăcere, îmi e drag să vin aici. Toate lucrurile sunt așa cum trebuie să fie, normale.
În final, pentru ce anume ai recomanda serviciile Carbogaz, Marian?
Pentru că există o seriozitate mare – și la patroni, și la angajați. Sunt oameni serioși.
Violeta, lucrător comercial: „Când îți place să faci un lucru, nu simți că obosești. Dacă nu-ți place, deja simți că nu mai poți de când ai venit”
Oamenii CARBOGAZVioleta are 34 ani și de doi ani face parte din echipa Carbogaz din stația Voluntari. Râde mult, recunoaște că-i place să fie totul așezat la dungă, e energică și mereu plină de voie bună, chiar și după o tură de muncă.
Cum ai ajuns să lucrezi în echipa Carbogaz?
Lucrez de 2 ani aici. Mi-a recomandat cineva: „hai să vezi cum e, hai că-i bine!”. Și am venit la probă și am rămas de atunci. Am lucrat câteva zile și în stația din Ștefănești, dar aici îmi place cel mai mult. Aici am lucrat cel mai bine, că am cunoscut clienții, clienții mă cunosc pe mine și vorbim deja ca între prieteni. Sunt aceeași clienți aproape în fiecare zi, rar când vine un client necunoscut.
Îmi place că am ajuns să îi cunosc așa de bine, că atunci când îl văd pe un anume client că vine, știu deja ce caută și mă duc să iau cutare țigări sau suc sau altceva.
Ce îți place cel mai mult la ceea ce faci?
Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu oamenii, să interacționez cu ei, să vorbesc, să îi ajut. Și întotdeauna am lucrat doar în domeniul ăsta, fie că vânzătoare sau casier sau orice avea legătură directă cu publicul. Asta e, îmi place să vorbesc cu oamenii.
Ah, și cred că și mai mult îmi place să așez marfa la raft. Un biscuit dacă nu e la locul lui, îmi stă pe creier. Până nu mă duc eu să-l așez să stea drept, nu am liniște. Sunt tipicară, trebuie să fie totul cum vreau eu. Eu le așez pe toate în linie. Nu pot să știu că am un produs în spate și nu e așezat la raft, nu pot. Trebuie să mă duc să-l iau și să-l așez, că altfel îmi rămâne în minte.
Dar ce-ți place cel mai puțin la ceea ce faci?
Cred că cel mai puțin îmi place că stau mult în picioare. Asta probabil mi se pare cel mai greu, că stăm în picioare mult și mai sunt turele de noapte care sunt obositoare. Dar te obișnuiești.
Ce crezi că au special Oamenii Carbogaz?
Nu știu cum să explic, eu m-am obișnuit cu totul, a devenit o rutină. Vin la muncă, vine colega, colegu’, ne-am învățat unii cu alții. Și îmi place totul la ei!
Ai vreo poveste de care îți aduci aminte acum, dacă te gândești la echipa Carbogaz?
O amintire haioasă chiar am! Îmi aduc aminte când a venit o colegă nouă la învățat, la instruire și, fiind mai plinuță, a apăsat butonul de panică cu șoldul și ne-am trezit cu cei de la pază peste noi. Când ne-am trezit cu agenții de la securitate ne-am speriat foarte tare și, în vreme ce ne întrebau pe noi ce s-a întâmplat, noi le spuneam că nu s-a întâmplat nimic, că nu știam ce făcuse colega noastră, ne-am dat seama după aceea. Ne-am cerut scuze și asta a fost, dar știu că am râs mult după întâmplarea asta.
Vorbeai mai devreme de instruire. Ce ți se pare cel mai greu de învățat atunci când ești nou în echipă?
La facturi. Când vine cineva nou e foarte greu să îl înveți să introducă o factură în sistem. Trebuie să știi codul, să fii atent la numărul de bucăți, apoi la suma totală. Dacă greșești un produs, greșești toată factura și trebuie s-o iei de la capăt, să vezi unde ai greșit. Sunt multe chestii grele, dar eu eram deja obișnuită, că dacă lucrez de multă vreme în domeniul ăsta, nu mi se pare nimic greu. Știam deja cum să vorbesc cu clienții, cum să iau marfa în primire, cum s-o așez la raft. Deja eram familiarizată cu toate.
Pe majoritatea dintre ei îi cunosc, știu exact ce cumpără. Am un client care vine în fiecare zi și ia o apă minerală și o pungă de alune. Când îl văd, știu exact ce va cere. Și despre majoritatea știu la fel, ce țigări cer, ce sucuri le plac, le anticipez nevoia.
Violeta, ce-ți place să faci când se termină ziua de lucru?
Cel mai mult îmi place să ascult muzică. Ascult Delia, Smiley, din astea. De gătit nu gătesc, că am norocul să stau cu ai mei și gătește mama. Noi avem programul cam lung, că lucrăm 12 ore, iar în zilele libere prefer să ies pe afara, să mă plimb, să merg în parc.
Înainte, când nu erau restricții, veneau toată noaptea clienții la terasă și trecea noaptea foarte repede că veneau și luau mereu o apă, un suc. E obositor, dar mie nu-mi place să stau degeaba. Așa, când am o ocupație, îmi place. Aici, poate doar duminica dimineață să fie mai liber.
Știi, când îți place să faci un lucru, nu simți că obosești. Dacă nu-ți place, deja simți că nu mai poți de când ai venit. Eu, când intru dimineața la tură, știu exact ordinea lucrurilor: intru, îmi număr țigările, fac actele, așez marfa și așa mai departe. Sunt foarte tipicară, îmi place să am o anumită ordine, nu-mi place să fac lucrurile așa hai hui. Dar așa sunt eu. E necesar să fii așa dacă vrei să fie frumos. Eu vin aici și când sunt liberă și, dacă văd ceva care nu e așezat la locul lui, cum l-am pus eu, îi întreb pe colegi cine l-a pus acolo. Și ei râd, că se așteaptă să comentez, s-au învățat cu mine. De asta îmi place, că suntem ca-ntr-o familie!
Cristina, manager: „Cred că trebuie să ai o perspectivă pozitivă asupra lucrurilor și să fii atent la relația umană.”
Oamenii CARBOGAZCristina are 36 ani, iar ultimii 7 i-a petrecut alăturide noi, la Carbogaz. Mereu în ritm alert, gata să vină cu o rezolvare și întotdeauna omul inițiativelor creative, Cristina se ocupă de magazine – să fie frumoase, aranjate și aprovizionate, dar și de relațiile cu oamenii noștri, despre care are numai cuvinte de laudă.
Cristina, ce-ți place cel mai mult la ce faci?
Să lucrez cu oamenii. Chiar dacă este greu, este și foarte frumos. Ai tot timpul de învățat de la oameni, iar la noi sunt situații diferite zi de zi. Tot eu mă ocup și de recrutări și de magazine și de stații – știu că pare că fac foarte multe lucruri, dar în aceleași timp, mi se pare că e simplu. Toate sunt în același context și se leagă; totul e din aceeași poveste.
Îmi place când am o zi încărcată cu multe lucruri de făcut, spre deosebire de o zi în care mă uit la ceas să văd cum trece timpul. Așa că aproape zilnic mă trezesc că e ora 6, iar eu mai am ceva de făcut. Și-mi place sentimentul ăsta!
Care ți se pare că e cea mai mare provocare a ta, la muncă?
Hm… mă gândesc, dar nu am. Nu fac ceva doar pentru că trebuie, chiar îmi place fiecare task pe care îl am de rezolvat pentru că îmi place să caut soluții și să rezolv situații cu care nu m-am mai întâlnit până atunci.
Atunci ce îți place cel mai mult să faci?
Din tot ce fac peste zi? Probabil partea de merchandising, de aranjare din magazine. Când amenajezi magazinele și vezi cum arată la final, când vezi cum stau produsele pe raft, frumos, cu eticheta corectă și la final totul arată impecabil, e o satisfacție de nedescris.
Altfel, și partea legată de sandwichuri a fost o provocare. Practic, de la mine au plecat rețetele de sandwichuri. Da! Aveam sandwichurile clasice de la furnizori și voiam să facem ceva mai bun decât atât pentru clienții care vin să-și bea dimineața cafeaua la noi. Așa că ne-am adunat, am luat legume proaspete și, pentru că aveam o bucătărie pe care nu o foloseam, am vrut să încercăm să le facem noi.
Iar dacă inițial aveam doar croissante în meniu, am început apoi să facem și foietajele care sunt foarte iubite. Tot timpul testăm rețete noi pentru sandwichuri. Pregătim toate ingredientele și le combinăm între ele până ajungem la ceva care să ne placă foarte mult.
Ideea cu sandwichurile a fost de cea mai mare amploare, căci, în rest, sunt mai mult operațiuni interne și sunt vizibile doar în echipă.
Cristina, care e povestea ta, cum ai ajuns să lucrezi la Carbogaz?
Pură întâmplare. Am stat acasă cu băiețelul 3 ani în concediu maternal și apoi, când am vrut să mă angajez, mi-am depus CV-ul pe o platformă de recrutare și am fost chemată la interviu. A fost o întâlnire foarte frumoasă, o discuție informală în care simțeam că făceam parte de acolo, îmi plăcea mult.
Eu cred că simți omul, simți chimia. Simți când lucrurile vor funcționa bine. Așa sunt și oamenii care vin la interviuri – îi simți din prima pe cei care se potrivesc și pe cei care nu se potrivesc cu echipa. Revenind, după interviu, am început imediat să lucrez în stație, casier, timp de 5 ani. Și apoi, probabil datorită ideilor și faptului că voiam să fac mai mult și n-aveam stare, am ajuns să lucrez în poziția de manager, unde sunt astăzi.
Ce presupune munca ta?
Ceea ce fac se bazează foarte mult să știi cum efectiv se întâmplă totul în stație, să înțelegi realitatea de acolo. Iar pe mine mă ajută anii lucrați la fața locului, căci e cu totul și cu totul altceva. Altfel lucrezi cu oamenii când înțelegi ce se întâmplă, care sunt situațiile din stație și poți înțelege mai bine toate părțile implicate: angajați, clienți, situații.
Așadar contează foarte mult relația cu oamenii ca să putem face lucruri bune. Trebuie ca și ei să aibă o persoană de încredere, față de care să nu aibă teamă. Totul se rezolvă, numai că trebuie să-mi spună. Toată lumea are o zi mai gri, asta e de înțeles. Cred că le spun mereu „Fiți drăguți, că sunteți pentru voi, nu pentru clienți. Pentru că starea voastră de bine contează cel mai mult. Decât să fii morocănos toată ziua, nu te văita câte lucruri ai de făcut, ci bucură-te că poți să le faci și că ai lucruri de făcut.”
E ca într-o familie, fiecare are personalitatea, așteptările, provocările lui, dar nu ești singur. Suntem diferiți, dar ne completăm. Iar eu sunt acolo ca să îi ajut să rezolve orice.
Ați avut vreodată o întâlnire memorabilă?
Am avut o întâlnire înainte de pandemie, de Moș Nicolae și am fost aproape toți angajații împreună cu copiii noștri și am stat cu toții la povești. Ne întâlnim noi și când facem câte o ședință, dar atunci a fost tare frumos, era o atmosferă de sărbătoare minunată.
Ții minte vreun moment care te-a pus în dificultate?
Da, momentul când au ajuns în stație produsele Pizza &Doodles. Fiecare produs avea câte o bulină, nu cunoșteam produsele și chiar dacă în mod normal, mi-e foarte ușor să-mi creez un sistem, în ziua respectivă a fost ceva atât de amețitor că nu mai știam cum să ne organizăm.
Acum mă amuză, dar atunci păreau foarte multe și mă întrebam cum o să le dau de cap. Dar când te așterni cu calm și începi să înțelegi logic, lucrurile se așază. Vorbeam la un moment dat cu cineva și-i povesteam întâmplări din astea, de peste zi, din stații și la final mi-a spus „ați putea să scrieți o carte cu toate întâmplările astea”. Și chiar cred că am putea, la ce colecție de povești se adună aici.
Cum sunt Oamenii Carbogaz?
Sunt foarte buni! Îi cunosc pe toți și crede-mă, cei care nu se potrivesc în puzzle, pleacă. Majoritatea oamenilor lucrează aici de foarte multă vreme. Se formează echipe care se completează. Și cred că asta e ideea: când se înțeleg între ei, creează și ceva frumos, o atmosferă din care îți dorești să faci parte.
Spun mereu că totul depinde de oamenii cu care lucrezi. Eu mi-am dus și munca acasă și casa o aduc la muncă. Este foarte importantă relația cu oamenii. Și eu cred că trebuie să-ți ușurezi munca, să tragi spre bine.
Încerc să fac tot timpul ce pot pentru ca oamenii să fie senini, mulțumiți. Și asta văd și la schimbul de tură – oamenii vin mai devreme cu 5 minute, „hai să bem o cafea împreună”, se așază, vorbesc, nu fug imediat acasă. Nu e un schimb de tură clasic, ci unul prietenos. Cred că trebuie să ai o perspectivă pozitivă asupra lucrurilor și să fii atent la relația umană. De fiecare dată sunt momente în care vorbim și despre lucruri practice, dar despre fiecare știu și povestea de acasă. Tot timpul ai de învățat.
Care a fost cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o în acești 7 ani?
Răbdarea. Am învățat să aștept și acum știu că nu toată lumea e în ritmul meu. Am învățat foarte multe lucruri noi pe care nu mă gândeam că o să le fac vreodată. Zi de zi sunt chestiuni de învățat, situații de rezolvat, lucruri de organizat. Și fiecare stație are specificul ei, tipologia clientelei, oamenii. Și oamenii influențează locul, dar și locul contaminează oamenii.
Care e cel mai frumos lucru la Oamenii Carbogaz?
Oh, sunt în dificultate. Nu pot să găsesc un singur lucru, fiecare om are o colecție întreagă de atribute bune. Dar cel mai mult îmi place că sunt ei, așa cum sunt. Nu sunt prefăcuți, deși sunt foarte diferiți că temperament, fiecare are ceva al lui.
Cristina, ce îți mai place să faci pe lângă muncă?
Îmi place să petrec timp cu băiețelul meu, Andrei, care are 9 ani. Ne place să mergem cu trotinetele, să citim, să lucrăm la matematică. Ce mă mai bucură? Atunci când muncesc la ceva de foarte mult timp și îl finalizez, satisfacția aceea când văd la final rezultatul, știu că a meritat efortul. Satisfacția că ai reușit să faci ceea ce îți place nu se compară cu nimic.