Articole

”Cea mai mare provocare dintre toate a fost cu închiderea de schimb – aveam mari emoții, mă temeam să nu greșesc. Eu sunt și mai emotivă de felul meu. Dar ușor, ușor le-am învățat.”

Aura are 42 de ani, este o fire emotivă, sensibilă, cu o voce caldă și o mare calitate: se adaptează rapid oricărui mediu de lucru. Înainte de a intra în echipa Carbogaz, a lucrat 4 ani și jumătate în Germania. Cum dorul de casă a fost mereu intens, Aura a decis să revină în țară, definitiv: „Aici e țara noastră, limba noastră, oricum te descurci altfel.”

Am invitat-o să povestim despre cele 5 luni de când ne este colegă, în stația Tunari, dar și despre provocările și culisele muncii sale. Iată conversația noastră:

Cum ai ajuns aici, Aura? Care este povestea ta?

Am fost plecată în Germania. Acolo am stat 4 ani și jumătate, am lucrat în curățenie, la hotel. Dar am revenit în țară și a trebuit să mă angajez. Nepoata mea m-a adus aici.

Cum ai simțit trecerea la noul job?

Aici e țara noastră, limba noastră, oricum te descurci altfel – e mult mai bine, aici e familia. În Germania, dacă nu știi să vorbești limba lor, e foarte greu. Aici e acasă și e bine. Acolo poți să stai și 20 de ani și tot nu-i acasă. 

Dar mi-a fost un pic greu și aici fiindcă nu am mai lucrat în acest domeniu. 

Care au fost cele mai mari provocări?

Mi-a fost greu cu calculatorul, cu sistemele – dacă nu lucrezi cu așa ceva, nu ai cum să știi. Cea mai mare provocare dintre toate a fost cu închiderea de schimb – aveam mari emoții, mă temeam să nu greșesc. Eu sunt și mai emotivă de felul meu. Dar ușor, ușor le-am învățat. 

Ce îți place cel mai mult la ceea ce faci?

Îmi place sistemul de lucru, îmi place să aranjez marfa – să nu stau degeaba. 

Dar la oamenii Carbogaz?

M-am obișnuit cu toți, eu mă acomodez repede. La fel și cu clienții, m-am obișnuit repede. Înainte de Germania, am lucrat mult timp, vreo 20 de ani, în Dragonul Roșu. Aici e altceva, oricum. 

Din shop sau din bistro ce produs preferat ai lua cu tine acasă?

Îmi place mult ștrudelul cu vișine. Dar și sandwich-urile, sunt proaspete. 

Ai învățat ceva nou în ultimele 5 luni?

Da, am învățat să lucrez mai bine pe calculator, înainte nu știam. 

Cu ce cuvânt asociezi Carbogaz, Aura?

Siguranță. E un job sigur, dacă și tu ești ok ca angajat. Trebuie să-ți faci și tu îndatoririle.

”Recomand serviciile Carbogaz pentru că există o seriozitate mare – și la patroni, și la angajați. Sunt oameni serioși.”

Marian are 55 de ani, iar în timpul liber se bucură mult atunci când joacă fotbal, dar și când este înconjurat de oameni. „Îmi place tot timpul să fie cineva în jurul meu!” ne povestește pe măsură ce depănăm amintirile celor 2 ani petrecuți la Carbogaz. 

Iată ce ne-a împărtășit:

Cum ai ajuns să lucrezi la Carbogaz, Marian?

M-a recomandat cineva. Știa că rămăsesem fără serviciu, știa că sunt om serios și că îmi fac treaba bine și m-a recomandat. Așa am început. 

Cum te-ai adaptat?

La celălalt loc de muncă n-am lucrat niciodată de noapte, în 18 ani. De aceea, singura chestie care a fost mai grea, la început, a fost tura de noapte. Până m-am acomodat, a durat puțin; dar acum nu mi se pare că mai este vreo diferență – eu muncesc normal, fie că e tură de noapte sau de zi.

Care e cea mai mare provocare la rolul pe care îl ai, într-o zi de lucru?

Nimic nu-i greu. Îmi fac programul în așa fel încât să mulțumesc și angajatorul, dar și pe mine. Știu să-mi organizez munca, iar atunci toată lumea e mulțumită. Până acum n-am avut probleme. E un serviciu bun pentru mine. Dacă ar vrea Dumnezeu să mă țină sănătos până la pensie, de aici aș pleca. 

Ce te face să spui asta?

Îmi place activitatea, îmi place unde lucrez, îmi place că am contact cu oamenii, că mai aflu ceva nou. Nu e o muncă închisă, să stai doar cu gândurile tale și atât. Chiar dacă mai vii și cu probleme de acasă, dar când ajungi aici, uiți de ele. Intri în discuție cu clienții și asta te relaxează uneori.

Cum simți relația cu clienții?

Eu mă înțeleg foarte bine cu ei, îi cunosc cam pe toți. Eu sunt din Ștefănești și fiindcă atunci când eram mai tânăr am jucat fotbal, oamenii mă cunosc – și cei mai tineri, și cei mai bătrâni. 

Mai joci fotbal?

Da, sâmbăta când sunt liber, mă mai relaxez. Mă menține în formă, sănătos.

Ce apreciezi cel mai mult la #OameniiCarbogaz, Marian?

Îmi place când șeful e vesel, îmi dă și mie o stare de bine. În rest, cu colegii vorbesc ce e legat de muncă, că în rest nu prea avem timp. Dar, în general, e o liniște care îmi place. 

Dacă ai descrie doar printr-un cuvânt cei doi ani petrecuți la Carbogaz, care ar fi acela?

Responsabilitate. Adică există o anumită responsabilitate pe care o ai când lucrezi cu oamenii. Dar și plăcerea de a face lucrurile pe care le fac. Chiar le fac pe toate cu plăcere, îmi e drag să vin aici. Toate lucrurile sunt așa cum trebuie să fie, normale. 

În final,  pentru ce anume ai recomanda serviciile Carbogaz, Marian?

Pentru că există o seriozitate mare – și la patroni, și la angajați. Sunt oameni serioși.

Am un client care vine în fiecare zi și ia o apă minerală și o pungă de alune. Când îl văd, știu exact ce va cere. Și despre majoritatea știu la fel, ce țigări cer, ce sucuri le plac, le anticipez nevoia.

Violeta are 34 ani și de doi ani face parte din echipa Carbogaz din stația Voluntari. Râde mult, recunoaște că-i place să fie totul așezat la dungă, e energică și mereu plină de voie bună, chiar și după o tură de muncă.


Cum ai ajuns să lucrezi în echipa Carbogaz? 

Lucrez de 2 ani aici. Mi-a recomandat cineva: „hai să vezi cum e, hai că-i bine!”. Și am venit la probă și am rămas de atunci. Am lucrat câteva zile și în stația din Ștefănești, dar aici îmi place cel mai mult. Aici am lucrat cel mai bine, că am cunoscut clienții, clienții mă cunosc pe mine și vorbim deja ca între prieteni. Sunt aceeași clienți aproape în fiecare zi, rar când vine un client necunoscut. 

Îmi place că am ajuns să îi cunosc așa de bine, că atunci când îl văd pe un anume client că vine, știu deja ce caută și mă duc să iau cutare țigări sau suc sau altceva. 

Ce îți place cel mai mult la ceea ce faci?

Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu oamenii, să interacționez cu ei, să vorbesc, să îi ajut. Și întotdeauna am lucrat doar în domeniul ăsta, fie că vânzătoare sau casier sau orice avea legătură directă cu publicul. Asta e, îmi place să vorbesc cu oamenii.

Ah, și cred că și mai mult îmi place să așez marfa la raft. Un biscuit dacă nu e la locul lui, îmi stă pe creier. Până nu mă duc eu să-l așez să stea drept, nu am liniște. Sunt tipicară, trebuie să fie totul cum vreau eu. Eu le așez pe toate în linie. Nu pot să știu că am un produs în spate și nu e așezat la raft, nu pot. Trebuie să mă duc să-l iau și să-l așez, că altfel îmi rămâne în minte.

Dar ce-ți place cel mai puțin la ceea ce faci?

Cred că cel mai puțin îmi place că stau mult în picioare. Asta probabil mi se pare cel mai greu, că stăm în picioare mult și mai sunt turele de noapte care sunt obositoare. Dar te obișnuiești.

Ce crezi că au special Oamenii Carbogaz?

Nu știu cum să explic, eu m-am obișnuit cu totul, a devenit o rutină. Vin la muncă, vine colega, colegu’, ne-am învățat unii cu alții. Și îmi place totul la ei! 

Ai vreo poveste de care îți aduci aminte acum, dacă te gândești la echipa Carbogaz? 

O amintire haioasă chiar am! Îmi aduc aminte când a venit o colegă nouă la învățat, la instruire și, fiind mai plinuță, a apăsat butonul de panică cu șoldul și ne-am trezit cu cei de la pază peste noi. Când ne-am trezit cu agenții de la securitate ne-am speriat foarte tare și, în vreme ce ne întrebau pe noi ce s-a întâmplat, noi le spuneam că nu s-a întâmplat nimic, că nu știam ce făcuse colega noastră, ne-am dat seama după aceea. Ne-am cerut scuze și asta a fost, dar știu că am râs mult după întâmplarea asta. 

Vorbeai mai devreme de instruire. Ce ți se pare cel mai greu de învățat atunci când ești nou în echipă?

La facturi. Când vine cineva nou e foarte greu să îl înveți să introducă o factură în sistem. Trebuie să știi codul, să fii atent la numărul de bucăți, apoi la suma totală. Dacă greșești un produs, greșești toată factura și trebuie s-o iei de la capăt, să vezi unde ai greșit. Sunt multe chestii grele, dar eu eram deja obișnuită, că dacă lucrez de multă vreme în domeniul ăsta, nu mi se pare nimic greu. Știam deja cum să vorbesc cu clienții, cum să iau marfa în primire, cum s-o așez la raft. Deja eram familiarizată cu toate. 

Pe majoritatea dintre ei îi cunosc, știu exact ce cumpără. Am un client care vine în fiecare zi și ia o apă minerală și o pungă de alune. Când îl văd, știu exact ce va cere. Și despre majoritatea știu la fel, ce țigări cer, ce sucuri le plac, le anticipez nevoia.

Violeta, ce-ți place să faci când se termină ziua de lucru?

Cel mai mult îmi place să ascult muzică. Ascult Delia, Smiley, din astea. De gătit nu gătesc, că am norocul să stau cu ai mei și gătește mama. Noi avem programul cam lung, că lucrăm 12 ore, iar în zilele libere prefer să ies pe afara, să mă plimb, să merg în parc. 

Înainte, când nu erau restricții, veneau toată noaptea clienții la terasă și trecea noaptea foarte repede că veneau și luau mereu o apă, un suc. E obositor, dar mie nu-mi place să stau degeaba. Așa, când am o ocupație, îmi place. Aici, poate doar duminica dimineață să fie mai liber. 

Știi, când îți place să faci un lucru, nu simți că obosești. Dacă nu-ți place, deja simți că nu mai poți de când ai venit. Eu, când intru dimineața la tură, știu exact ordinea lucrurilor: intru, îmi număr țigările, fac actele, așez marfa și așa mai departe. Sunt foarte tipicară, îmi place să am o anumită ordine, nu-mi place să fac lucrurile așa hai hui. Dar așa sunt eu. E necesar să fii așa dacă vrei să fie frumos. Eu vin aici și când sunt liberă și, dacă văd ceva care nu e așezat la locul lui, cum l-am pus eu, îi întreb pe colegi cine l-a pus acolo. Și ei râd, că se așteaptă să comentez, s-au învățat cu mine. De asta îmi place, că suntem ca-ntr-o familie!

Contează foarte mult relația cu oamenii ca să putem face lucruri bune. E ca într-o familie, fiecare are personalitatea, așteptările, provocările lui, dar nu ești singur. Suntem diferiți, dar ne completăm.

Cristina are 36 ani, iar ultimii 7 i-a petrecut alăturide noi, la Carbogaz. Mereu în ritm alert, gata să vină cu o rezolvare și întotdeauna omul inițiativelor creative, Cristina se ocupă de magazine – să fie frumoase, aranjate și aprovizionate, dar și de relațiile cu oamenii noștri, despre care are numai cuvinte de laudă.

Cristina, ce-ți place cel mai mult la ce faci?

Să lucrez cu oamenii. Chiar dacă este greu, este și foarte frumos. Ai tot timpul de învățat de la oameni, iar la noi sunt situații diferite zi de zi. Tot eu mă ocup și de recrutări și de magazine și de stații – știu că pare că fac foarte multe lucruri, dar în aceleași timp, mi se pare că e simplu. Toate sunt în același context și se leagă; totul e din aceeași poveste. 

Îmi place când am o zi încărcată cu multe lucruri de făcut, spre deosebire de o zi în care mă uit la ceas să văd cum trece timpul. Așa că aproape zilnic mă trezesc că e ora 6, iar eu mai am ceva de făcut. Și-mi place sentimentul ăsta!

Care ți se pare că e cea mai mare provocare a ta, la muncă?

Hm… mă gândesc, dar nu am. Nu fac ceva doar pentru că trebuie, chiar îmi place fiecare task pe care îl am de rezolvat pentru că îmi place să caut soluții și să rezolv situații cu care nu m-am mai întâlnit până atunci. 

Atunci ce îți place cel mai mult să faci?

Din tot ce fac peste zi? Probabil partea de merchandising, de aranjare din magazine. Când amenajezi magazinele și vezi cum arată la final, când vezi cum stau produsele pe raft, frumos, cu eticheta corectă și la final totul arată impecabil, e o satisfacție de nedescris. 

Altfel, și partea legată de sandwichuri a fost o provocare. Practic, de la mine au plecat rețetele de sandwichuri. Da! Aveam sandwichurile clasice de la furnizori și voiam să facem ceva mai bun decât atât pentru clienții care vin să-și bea dimineața cafeaua la noi. Așa că ne-am adunat, am luat legume proaspete și, pentru că aveam o bucătărie pe care nu o foloseam, am vrut să încercăm să le facem noi.  

Iar dacă inițial aveam doar croissante în meniu, am început apoi să facem și foietajele care sunt foarte iubite. Tot timpul testăm rețete noi pentru sandwichuri. Pregătim toate ingredientele și le combinăm între ele până ajungem la ceva care să ne placă foarte mult. 

Ideea cu sandwichurile a fost de cea mai mare amploare, căci, în rest, sunt mai mult operațiuni interne și sunt vizibile doar în echipă. 

Cristina, care e povestea ta, cum ai ajuns să lucrezi la Carbogaz?

Pură întâmplare. Am stat acasă cu băiețelul 3 ani în concediu maternal și apoi, când am vrut să mă angajez, mi-am depus CV-ul pe o platformă de recrutare și am fost chemată la interviu. A fost o întâlnire foarte frumoasă, o discuție informală în care simțeam că făceam parte de acolo, îmi plăcea mult. 

Eu cred că simți omul, simți chimia. Simți când lucrurile vor funcționa bine. Așa sunt și oamenii care vin la interviuri – îi simți din prima pe cei care se potrivesc și pe cei care nu se potrivesc cu echipa. Revenind, după interviu, am început imediat să lucrez în stație, casier, timp de 5 ani. Și apoi, probabil datorită ideilor și faptului că voiam să fac mai mult și n-aveam stare, am ajuns să lucrez în poziția de manager, unde sunt astăzi. 

Ce presupune munca ta?

Ceea ce fac se bazează foarte mult să știi cum efectiv se întâmplă totul în stație, să înțelegi realitatea de acolo. Iar pe mine mă ajută anii lucrați la fața locului, căci e cu totul și cu totul altceva. Altfel lucrezi cu oamenii când înțelegi ce se întâmplă, care sunt situațiile din stație și poți înțelege mai bine toate părțile implicate: angajați, clienți, situații. 

Așadar contează foarte mult relația cu oamenii ca să putem face lucruri bune. Trebuie ca și ei să aibă o persoană de încredere, față de care să nu aibă teamă. Totul se rezolvă, numai că trebuie să-mi spună. Toată lumea are o zi mai gri, asta e de înțeles. Cred că le spun mereu „Fiți drăguți, că sunteți pentru voi, nu pentru clienți. Pentru că starea voastră de bine contează cel mai mult. Decât să fii morocănos toată ziua, nu te văita câte lucruri ai de făcut, ci bucură-te că poți să le faci și că ai lucruri de făcut.”

E ca într-o familie, fiecare are personalitatea, așteptările, provocările lui, dar nu ești singur. Suntem diferiți, dar ne completăm. Iar eu sunt acolo ca să îi ajut să rezolve orice.

Ați avut vreodată o întâlnire memorabilă?

Am avut o întâlnire înainte de pandemie, de Moș Nicolae și am fost aproape toți angajații împreună cu copiii noștri și am stat cu toții la povești. Ne întâlnim noi și când facem câte o ședință, dar atunci a fost tare frumos, era o atmosferă de sărbătoare minunată.

Ții minte vreun moment care te-a pus în dificultate?

Da, momentul când au ajuns în stație produsele Pizza &Doodles. Fiecare produs avea câte o bulină, nu cunoșteam produsele și chiar dacă în mod normal, mi-e foarte ușor să-mi creez un sistem, în ziua respectivă a fost ceva atât de amețitor că nu mai știam cum să ne organizăm.

Acum mă amuză, dar atunci păreau foarte multe și mă întrebam cum o să le dau de cap. Dar când te așterni cu calm și începi să înțelegi logic, lucrurile se așază. Vorbeam la un moment dat cu cineva și-i povesteam întâmplări din astea, de peste zi, din stații și la final mi-a spus „ați putea să scrieți o carte cu toate întâmplările astea”. Și chiar cred că am putea, la ce colecție de povești se adună aici. 

Cum sunt Oamenii Carbogaz?

Sunt foarte buni! Îi cunosc pe toți și crede-mă, cei care nu se potrivesc în puzzle, pleacă. Majoritatea oamenilor lucrează aici de foarte multă vreme. Se formează echipe care se completează. Și cred că asta e ideea: când se înțeleg între ei, creează și ceva frumos, o atmosferă din care îți dorești să faci parte. 

Spun mereu că totul depinde de oamenii cu care lucrezi. Eu mi-am dus și munca acasă și casa o aduc la muncă. Este foarte importantă relația cu oamenii. Și eu cred că trebuie să-ți ușurezi munca, să tragi spre bine. 

Încerc să fac tot timpul ce pot pentru ca oamenii să fie senini, mulțumiți. Și asta văd și la schimbul de tură – oamenii vin mai devreme cu 5 minute, „hai să bem o cafea împreună”, se așază, vorbesc, nu fug imediat acasă. Nu e un schimb de tură clasic, ci unul prietenos. Cred că trebuie să ai o perspectivă pozitivă asupra lucrurilor și să fii atent la relația umană. De fiecare dată sunt momente în care vorbim și despre lucruri practice, dar despre fiecare știu și povestea de acasă. Tot timpul ai de învățat. 

Care a fost cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o în acești 7 ani?

Răbdarea. Am învățat să aștept și acum știu că nu toată lumea e în ritmul meu. Am învățat foarte multe lucruri noi pe care nu mă gândeam că o să le fac vreodată. Zi de zi sunt chestiuni de învățat, situații de rezolvat, lucruri de organizat. Și fiecare stație are specificul ei, tipologia clientelei, oamenii. Și oamenii influențează locul, dar și locul contaminează oamenii. 

Care e cel mai frumos lucru la Oamenii Carbogaz?

Oh, sunt în dificultate. Nu pot să găsesc un singur lucru, fiecare om are o colecție întreagă de atribute bune. Dar cel mai mult îmi place că sunt ei, așa cum sunt. Nu sunt prefăcuți, deși sunt foarte diferiți că temperament, fiecare are ceva al lui. 

Cristina, ce îți mai place să faci pe lângă muncă?

Îmi place să petrec timp cu băiețelul meu, Andrei, care are 9 ani. Ne place să mergem cu trotinetele, să citim, să lucrăm la matematică. Ce mă mai bucură? Atunci când muncesc la ceva de foarte mult timp și îl finalizez, satisfacția aceea când văd la final rezultatul, știu că a meritat efortul. Satisfacția că ai reușit să faci ceea ce îți place nu se compară cu nimic.

 

”Până să fi ajuns aici, catalogam oamenii diferit, aveam eu impresia că unii oameni ar fi într-un fel, fără să ajung să vorbesc cu ei. Dar nu e chiar așa.

Mari e un zâmbet mare. Lucrează din aprilie alături de noi, în stația Carbogaz Chiajna și după ce a lucrat o perioadă în afara țării, simte că aici și-a găsit locul. 

Mari vorbește frumos și spune că a învățat să lucreze cu clienții la fostul loc de muncă, când era casier într-un supermarket. Apoi a plecat din țară în Franța, în superbul Ajaccio, Bastia, pe o insulă micuță și pitorească, unde era responsabilă de tot ce se întâmpla în nufăr, adică lenjerii de spitale, hoteluri, etc. 

„Nu puteai să ieși în pauza de masă decât la ore prestabilite, era program mult de noapte și ieșeam abia când se terminau rufele de spălat. Era frumos, dar foarte mult stres, așa că am revenit în țară și m-am întors la Kaufland pentru două luni. Dar, pentru că aveam probleme cu stomacul și pentru că nu aveam timp destul pentru pauză, mi-am dat demisia și am aplicat pentru un post aici.”

Cum ai ajuns să-ți depui CV-ul la Carbogaz?

Prietenul meu e din Tunari, Marius, și fiind client fidel la stația de acolo, din Tunari, mergeam zi de zi. Le-am cunoscut pe fete, le cunoșteam pe toate din toate turele, le-am întrebat dacă știu ceva, dacă se angajează, iar când am auzit că se caută oameni, mi-am depus CV-ul și așa m-am angajat. 

Și cum ți se pare până acum?

Mi se pare foarte ok; nu am stresul pe care îl aveam în Franța sau la Kaufland, am timp să ies și la țigară, să merg și în pauza de masă. Sunt și aici responsabilități, dar nu simți că te depășesc. 

Ce ți se pare cel mai frumos și ce simți că e cel mai provocator, într-o zi obișnuită de muncă? 

Cel mai greu… cei mai dificili mi se par clienții de multe ori. Sunt mulți clienți recalcitranți și trebuie să te adaptezi după fiecare. Unul e nervos, altul vine și țipă și trebuie să știi să vorbești cu orice client. Cel mai dificil? Nu pot să spun că mi se pare ceva dificil acum, deși la început am fost singură, noroc că a fost Cristina cu mine. 

Eu tot ce am învățat, am învățat în 2 zile, la Tunari. Mi-a fost un pic greu la finalul de tură, dar m-a mai ajutat colega mea, Roxana, prin telefon și am învățat. Oricum, dacă era ceva ce nu știam sau nu mă descurcam – de exemplu cu minusurile de pe factură, mă ajuta cineva de la birou. 

A trecut puțină vreme de când ești parte din echipă, dar ai vreo poveste din lunile petrecute aici?

Să știi că în câteva luni se pot întâmpla mai multe decât li se întâmplă altora în ani. Nu-mi aduc aminte o poveste acum, dar sunt multe și amuzante și mai grele. În schimb, am învățat foarte multe. 

Ce ai învățat?

Am învățat să fiu mult mai calmă decât eram înainte. Pentru că aici chiar trebuie să fii foarte calm cu orice fel de client care apare. 

Mari, cum sunt oamenii Carbogaz, colegii tai?

Oamenii Carbogaz sunt niște oameni minunați. Știu că sună ca-n reclame, dar chiar sunt. Avem prieteni apropiați, cunoaștem foarte mulți colegi. Colectivul e super ok, dacă avem o problemă, o rezolvăm între noi, ne ajutăm unii pe alții, ne înțelegem super ok. 

De exemplu, dacă eu am o problemă, îi sun și pe cei de la Tunari să mă ajute. E posibil, nu înțelegi ceva la o factură, nu știi ceva, întârzii uneori dacă ai o problemă – dar găsești înțelegere și e o echipă ok. Evident, întotdeauna exista discuții, dar nu e cazul să nu ne înțelegem. 

Și care ar fi câteva motive de ciondăneală?

Sincer, când se acumulează oboseala sau nervii. Și, atunci, de multe ori nu mai judeci corect. Orice chichiță ți se pare imensă și stai că „nu e chiar așa”. Dar să avem divergențe cu colegii sau ceva, nu. 

Ce-ai vrea să îmbunătățești la stația asta dacă ai putea?

Singurul lucru de care ne întreabă clienții ar fi să avem aici un compresor de aer. Altceva chiar nu cred că am avea ce să îmbunătățim. 

De altfel, m-am obișnuit și să mă trezesc dimineața, m-am obișnuit și cu turele de noapte. Ba chiar să știi că noaptea e mai relaxant. E foarte greu într-adevăr pentru că ți se pare că trece timpul mai greu decât ziua. Dar e mult mai liniștit, nu sunt clienții chiar atât de mulți și nu atât de grăbiți, nu sunt pe fugă. Așa mi se pare mie, cel puțin. 

Mari, ce îți place să faci după ce ieși de la job?

Depinde. De cele mai multe ori, mă odihnesc. Apoi îmi place să mă plimb, nu prea am stare în casă.

Ai recomanda unei prietene de-ale tale să se angajeze la Carbogaz și de ce?

Eu pot să spun că nu este la fel de mult stres că în altă parte. Nu știu cum să zic, dar eu știu că în celelalte locuri de muncă am avut mult mai mult stres decât aici. Aici ai și colectivul care te ajută. Colegii te ajută foarte mult când ai nevoie. Până și clienții te ajută; în caz că nu știi ceva, de foarte multe ori te ajută și clienții. Uite, de exemplu, nu cunoști o marcă anume de țigări, te ajută clientul, nu se așteaptă să știi – îți spune că are ambalajul cu albastru. 

Deci, i-aș spune că e un loc relaxant, nu e chiar atât de mare stresul pe cât ți se pare la prima vedere, când te gândești că e benzinărie. Într-adevăr, la început este puțin greu până te obișnuiești, până îți intri în mână și până înțelegi cum merg lucrurile. Dar, după ce te adaptezi, nu mai vrei să pleci. 

Pentru mine Carbogaz e ca o a doua casă. Chiar am realizat că, de când lucrez aici, nu mă gândesc că aștept sfârșitul programului și nu am zis niciodată că abia aștept să plec acasă. Nu, chiar de multe ori aștept să se termine liberele, ca să vin la muncă. Sunt colegii care sunt și cred că de asta îmi face plăcere. De exemplu, noi când terminăm programul mai stăm, mai vorbim, nu plecăm niciodată la fix. După ce terminăm programul, mai rămânem jumătate de oră, mai povestim, mai spunem o glumă, bem o cafea. Dimineață facem la fel cu colegii care ne schimbă. Nu am fugit niciodată. Nu e așa la noi, colectivul te ajută să te integrezi, oamenii chiar sunt super de treabă!

”Până să fi ajuns aici, catalogam oamenii diferit, aveam eu impresia că unii oameni ar fi într-un fel, fără să ajung să vorbesc cu ei. Dar nu e chiar așa.

Robert are 26 de ani și preferă turele de noapte – spune că nu este o persoană matinală, că-l enervează să se trezească la 5 dimineața; așa că programul de seară i se potrivește de minune. Prietenos, amabil și mereu deschis să asculte, Robert ne-a povestit câte ceva despre experiența sa în echipa Carbogaz, din ultimii 2 ani, din stația Chiajna:

Eu eram deja client Carbogaz, așa am văzut că oamenii de aici sunt faini. Din vorbă în vorbă am întrebat cum e și uite așa am ajuns aici. 

De ce voiai să schimbi domeniul?

Eu am lucrat înainte la un depozit de arhivă, timp de 6 ani. Asta e al doilea job pentru mine. Dar salariul era mic și mă ținea pe o funcție proastă pentru ce făceam eu acolo. Am stat cât am stat, nu au vrut să înțeleagă și, într-un final, mi-am dat demisia. Nu aveam ce să fac.

Cum ți s-a părut trecerea de la un job la altul?

A fost greu la început, dar m-am obișnuit. Nu am avut provocări prea mari, doar cu programul a trebuit să mă obișnuiesc, în primele două săptămâni. Mai ales că am lucrat doar de zi, nu știam ce înseamnă tură de noapte. 

Dar acum turele de noapte îmi plac cel mai mult pentru că nu mă mai trezesc la 5 dimineața. E și mai liber, pot să-mi fac treaba liniștit, aranjez vitrinele, mătur prin curte, șterg pompele. Nu e nimic greu. 

Dar ce-ți place cel mai mult la ceea ce faci? 

Interacțiunea cu oamenii. Până să fi ajuns aici, catalogam oamenii diferit, aveam eu impresia că unii oameni ar fi într-un fel, fără să ajung să vorbesc cu ei. Dar nu e chiar așa.

Ce ai făcut tu diferit în cazul ăsta?

Am învățat să ascult mai mult. Chiar m-a ajutat jobul acesta. Să fiu mai sociabil, să ascult mai bine.

Ce-ți place cel mai mult la echipa Carbogaz, Robert?

Îmi place pentru că suntem ca o familie, ne-am împrietenit foarte tare, îi simt apropiați de mine. Mai sunt certuri, dar e super ok. Eu de obicei stau deoparte, nu suport să mă cert. 

Fac eu dacă nu a făcut altul, nu fac reproșuri – mă gândesc că poate i-a fost rău și de asta nu a reușit să bage o sticlă unde trebuie, de exemplu. Fiecare are problemele lui, nu trebuie să judeci omul. E nevoie de mai multă înțelegere pentru celălalt.

Dacă ar fi să găsești un cuvânt prin care să descrii experiența ta aici, care ar fi acela?

Comparativ cu ce făceam înainte, cred că aș spune fabulos. Mă simt chiar bine, asta am și căutat – să fiu înțeles, să nu stau cu stres, să nu stea șeful în permanență cu ochii pe mine. Aici știu ce am de făcut și gata; dacă vine șeful, stăm de vorbă puțin și aia e.

Dar pentru ce anume ai recomanda serviciile Carbogaz?

Pentru GPL și pentru angajați. 

De ce? Ce faceți voi diferit?

Păi nu suntem supărați când vin clienții, mai glumim cu ei. Dacă stai o zi aici, o să vezi că e voie bună. Nici nu exagerăm, dar e frumos. Ba chiar venim și noi cu stările noastre, dar dacă stăm de vorbă cu clienții, uităm de toate.  Ai ce să înveți de la ei, mie-mi place să-i ascult.

Ce ai învățat cel mai recent dintr-o discuție de genul ăsta?

Am învățat că trebuie să fiu mai bun cu oamenii – asta am discutat cu un client, chiar pe ultima tură de noapte. Și chiar funcționează conversațiile astea.

Nimeni nu bagă în seamă cât de mare e responsabilitatea noastră. Ori responsabilitățile sunt foarte mari în momentul în care te urci la volanul unei mașini care are 40 de tone de combustibil. Nu trăim într-un oraș degajat și fără trafic, ci în București, unde e foarte aglomerat.

În afară de circulație, trebuie să fii foarte atent la ce e în spatele cabinei. După ce te obișnuiești să conduci un asemenea mastodont, în spate știi permanent că nu ai o basculă încărcată cu pământ, ci o adevărată explozie. Poate ați văzut la televizor, o butelie dărâmă 3 apartamente. Vă dați seama, o cisternă din asta, Doamne ferește!”

Florin are 52 ani și e unul dintre marii povestitori ai noștri. Șofer pe cisternă de peste 30 de ani, – dintre care jumătate petrecuți la noi în echipă – și pasionat de vânătoare, Florin are o mulțime de povești pe care le spune cu tâlc și cu haz.

Ce reguli are de urmat un șofer pe cisternă?

În primul rând trebuie să fii corect echipat, adică să nu porți haine sau încălțăminte care pot provoca scântei. 

În al doilea rând, există o ordine în care trebuie să faci lucrurile, iar dacă respecți acea ordine, totul este foarte ok. La fel, când termini de livrat, dacă urmezi pașii în ordine inversă, totul va fi bine. Nu e nimic complicat, nu sunt mulți pași de urmat, e ușor de ținut minte, dar e important să fii atent.  

De cât timp faceți meseria asta?

Am 30 de ani de căsătorie și 30 ani de șoferie. Iar la Carbogaz, pe 1 septembrie am împlinit 14 ani de când lucrez aici și, dacă mă ajută Dumnezeu, poate mai lucrez încă 14! Au fost vremuri bune, au fost vremuri grele, dar am trecut prin toate cu bine.

În ziua de azi, lumea vrea să fie numai bine de când te-ai trezit și până seara când adormi, totul trebuie să fie perfect; inclusiv temperatura de afara dacă s-ar putea s-o regleze, ar fi minunat. Ori, în ultimii 14 ani au fost și probleme, dar dublu sau triplu satisfacții. Am putut să-mi întrețin familia, avem de toate, suntem sănătoși, mergem înainte. 

Ce vă place cel mai mult aici?

Nu am avut decât 2 locuri de muncă. Hai să mai zic și pe-al treilea, în armată, pe vremea lui Ceaușescu. Nu mi-a plăcut să fiu plimbăreț de colo-colo, iar după revoluție, m-am angajat la o firmă unde am rămas 13 ani și apoi, am venit aici unde lucrez de 14 ani. Și dacă e greu, e greu azi. Și mâine poate plouă, dar o să fie și soare, numai că trebuie să mai și plouă. 

Sunt perioade în care poate stau 2 zile acasă și mi se face dor de volan. După 30 de ani îmi place ceea ce fac, vin cu drag la muncă, mi-e drag să merg cu tirul. Mi s-a oferit și un alt post mai ușor poate, dar am dat de înțeles că îmi place foarte mult ceea ce fac și mie chiar mi-e drag să fiu la volan. 

Îmi place sentimentul de a fi sus acolo. Pentru că sunt născut într-o familie mai săracă, n-am avut tată de la 9 ani, mi-ar fi plăcut să conduc un avion sau un vapor. Dar cum financiar foarte greu ajungi acolo și cum mi-a plăcut întotdeauna să conduc ceva mare, să fiu acolo sus, m-a atras volanul la înălțime. Și de asta spun, vin cu drag în fiecare dimineață la serviciu. Știu foarte bine ce am de făcut, îmi văd de treabă și, dacă respect pașii de care vorbeam mai devreme, nu am probleme. Nu avem un program încărcat în care să rămân blocat. Ai timp și pentru familie și pentru acasă, și pentru pasiuni, dacă știi să ți-l organizezi. 

Cum arată o zi de muncă a unui șofer pe cisternă?

Păi de exemplu, eu sunt pe cisterna de GPL a firmei și merg la încărcat în diferite rafinării. Când ajungi acolo, intri cu un ADR (Certificat de atestarea profesională a conducătorilor auto care transportă mărfuri periculoase), iar ADR-ul presupune mai multe lucruri. În primul rând, echipamentul de protecție corespunzător; nu poți intra într-o rafinărie dacă nu porți bocanci, pantaloni antiex, cască, mănuși, ochelari, ș.a.m.d.

În mașină există o trusă ADR unde există toate lucrurile astea, dar acelea sunt de rezervă, în caz de urgență. Tu trebuie să le ai pe ale tale și să le porți corespunzător. Dacă toate acestea nu sunt în termen de valabilitate, nu poți intra la încărcare. După ce ai făcut verificarea (făcută de obicei de pompieri) intri la rampă unde există un operator care te ajută să legi cisterna la niște furtunuri prin care se încarcă. 

O altă regulă importantă e că nu ai voie să părăsești cisterna sub nicio formă. Dacă trebuie să mergi la toaletă, rămâne un alt șofer, trebuie să anunți pe cineva, indiferent ce s-ar întâmpla. Tu ești singura persoana care cunoaște mașina și ești singura persoană care poate preveni sau opri ceva. Iar cu cât ești mai bine pregătit, știi unde sunt puse toate și poți acționa rapid. 

După ce ai încărcat (încărcarea se face pe un cântar), mergi la poartă pe unde ai intrat, unde se facturează marfa și aici, în funcție de rafinărie, poate să dureze de la 15 minute, până la câteva ore (am așteptat odată și 6 ore să se facă niște proceduri, analize, etc). În principiu, cam într-o oră, ai actele și e treaba ta să ajungi la firmă, cu toate în regulă. Încet, conducând responsabil și conform legii (viteza la cisterne e cu 10 km mai puțin decât la celelalte camioane), adică de exemplu, noi pe autostrăzi avem voie cu 80 km/h.

E multă responsabilitate în ceea ce faceți în fiecare zi. Dar ce vi se pare cel mai greu? 

Au fost vremuri când au venit șoferi să se angajeze, care nu au mai lucrat niciodată pe cisternă și care, după prima livrare au spus clar că nu e pentru ei. Am auzit și argumente de tipul „eu nu lucrez cu bomba în spinare” de la unii. Dar eu m-am obișnuit. Nu există greu. Orice lucru, dacă e făcut cu plăcere, nu are cum să fie greu. Puțină lume înțelege că mie chiar mi-e drag să conduc tirul. Nici măcar nevastă-mea nu mă înțelege; când plec pe undeva tot cu mașina îmi place să merg. 

Iar acolo, de la înălțime, se vede lumea altfel. Mi-ar plăcea să fiu și la butoane într-un avion, e un soi de adrenalină pe care nu are cum să ți-o dea altceva. 

Ce povești memorabile ați strâns în cei 14 ani?

Sunt multe și nu poți să ți le aduci aminte pe toate când vrei. Dar îmi aduc aminte când șeful a venit într-o zi cu băiatul lui, care avea până în 5 ani și – probabil că de atunci îi plăcea să conducă – și l-am întrebat dacă nu vrea să se urce cu mine la volan, să conducem amândoi. Și a fost foarte încântat; stătea în brațele mele și l-am plimbat cu mașina prin curte pe acolo. Altfel, am mai spart și eu câte o oglindă la mașină, câte o lampă la spate (când dai cu spatele și nu vezi popicul ăla), dar astea sunt mărunțișuri, care în timp devin amuzante.  

Dar ucenici pe cisternă ați avut?

Da, păi toți șoferii care vin pentru prima dată, pentru că transportul de GPL e o meserie  mai puțin cunoscută. 

Dar colegii? Cum sunt oamenii Carbogaz?

Noi, șoferii ăștia care suntem de multă vreme, chiar am învățat șoferie adevărată. Pentru că șoferia nu e pentru toată lumea. Dar știți de ce am stat 14 ani aici? Păi am colegi care au fost și pe la alte firme și cunosc cum merg lucrurile în alte părți, ori aici nu există tu să-i spui ceva unuia și el să se ducă să spună mai departe ce vrea el, nu ce i-ai spus tu. Nu, aici tu vorbești direct cu șeful sau cu cine ai de vorbit. 

Plus, cel mai important: nu există problemă să nu fie rezolvată. Aici imediat se gândește ce soluție să-ți dea ca să fie rapidă și favorabilă. De asta spun: cum să nu vii la serviciu cu drag când știi că orice ar fi, găsești înțelegere?

Acum, da, recunosc, nu pleci de acasă decât pentru bani. Asta e lumea în care trăim. Dar la un moment dat, nu numai banii contează. Trebuie să pui multe lucruri în balanță și să le cântărești pe toate. Da, poate ai un salariu mai bun în altă parte și poate munca e aceeași, dar cum e liniștea ta, cu cine stai de vorbă, cât de liniștit ești? La noi toată lumea dă binețe, toată lumea îți zâmbește, vorbește frumos. 

Ce vă place să faceți atunci când terminați ziua de muncă?

Aproape 15 ani de zile am fost vânător. Mi-a plăcut să merg la vânătoare, e ceva deosebit, mai deosebit chiar decât șoferia. Probabil foarte mulți oameni din România au o părere foarte proastă despre vânători, dacă e să ne luăm după ce se prezintă la televizor, însă vânătoarea e primul lucru de când e lumea. E un sport puțin costisitor, deși cred că pescuitul e mai costisitor. Numai că aprobările costă. De exemplu, ca să obții permisul de vânătoare trebuie să treacă cel puțin un an de zile și abia după ce-l obții poți vorbi de arme și de vânătoare. 

De fapt, plăcerea vânătorii nu e atât vânătoarea în esență, cât e seara, când se termină vânătoarea și când se adună vânătorii în jurul focului și stau și povestesc fiecare de unde a venit, cum au ajuns, ce a făcut. Se pune un ceaun, unii pregătesc carnea, unii fac vinul. E toată povestea care îmbracă ziua de vânătoare. Ba, mai mult, sunt vânători bătrâni care au povesti impresionate cu lupi și urși de prin pădurile noastre de altă dată. Și e minunat să stai și să asculți așa cu gura căscată toate poveștile astea. 

 

”La mine a fost simplu: am găsit un anunț pe net și am venit la interviu. La început a fost greu, cum e la început, dar eu aveam experiență, tot pe casă. Am fost și șef de magazin, am lucrat și la Auchan și la Real înainte.”

Mihai are 28 de ani, lucrează de 4 ani în stația Carbogaz din comuna Roșu și, deși e scump la vorbă, e întotdeauna amabil și săritor. Și-ar fi dorit să devină fotbalist, iar de câțiva ani are o nouă pasiune: mașinile și mecanica.

Ce-ți place la ceea ce faci aici?

Tot ce fac. E și programul care îmi place, mie nu mi se pare greu, pentru că am zile libere în care pot să fac ceva din ce-mi doresc. Plus că eu fac numai ce-mi place (râde). Noaptea nu-mi place deloc, că e greu cu turele de noapte, dar în rest, nu știu dacă am vreo provocare. 

Cum arată o tură de noapte?

Acum, ca să fiu sincer, de când nu mai e pandemia, nu mai e la fel de aglomerat, dar n-ai timp să stai că vin oamenii să alimenteze, să ia o apă, să stea de vorbă. Noi, aici, suntem doi pe tură: eu sunt cu Mihai pe tură, unul la pompă și unul la casă. Și e bine. Nu prea ai cum să-ți iei pauză nici ziua că vine cineva din 5 în 5 minute, nu e aglomerat, dar… e activitate. 

Ai clienți fideli?

Da, evident! Sunt clienți care mă plac pe mine, sunt alții care îi plac pe colegii mei și tot așa. Nu ai cum să te înțelegi cu toți clienții, dar cu majoritatea, care sunt vechi, vorbim zi de zi, știu ce cumpără, ce preferă. Și asta le place cel mai mult, că eu știu dinainte ce trebuie să ia. Se bucură și ei că știe cineva ce vor. Știu dinainte ce fumează sau cum beau cafeaua și asta-i bucură. 

E greu atunci când vine marfa, miercurea și joia e destul de muncă, trebuie să le iei pe toate, să le pui la raft; unul le cară, altul le pune pe factură. Eu, unul, n-am făcut până acum gafe mari, că eu veneam cu experiență și mă descurc. 

Dar cum sunt colegii tăi?

Sunt perfecți colegii mei! Da, mi-am făcut și prieteni. 

Eu am fost fotbalist 12 ani și mi-am ratat cariera. Am avut o ruptură de menisc și a trebuit sa stau 6 luni pe margine, iar când am revenit la 18 ani, am revenit pe bancă. E greu în România să ajungi fotbalist, mai ales dacă nu ai bani. Asta m-a durut cel mai mult.

Am jucat 12 ani și… Asta e ideea, că în România nu ai nici o șansă. Trebuie să te vadă cineva și mai trebuie să ai și bani. Mai joc așa, dar rar, acum nu mă mai atrage fotbalul, acum sunt interesat de mașini. Iar aici vin multe mașini scumpe, e o zona bogată ca în Pipera, cam toată lumea are bani.

Povestește-ne o întâmplare, o amintire, o zi care ți-a rămas întipărită.

Aaaa, eu la cât de caterincos sunt, povești n-am? Dar nu-mi aduc aminte acuma…

Dar dacă ar vrea un prieten de-al tău sa se angajeze, ce i-ai spune despre Carbogaz?

Că e o companie ok.  Ce-mi place mie e că nu mă bate nimeni la cap și știu dinainte ce trebuie să fac. Nu ai un șef pe tură să-ți zică „fă aia, fă ailaltă”. Știi tu dinainte ce trebuie să faci. Asta mi-a plăcut cel mai mult. Pe lângă ce mai ai și tu pe cap, să mai vină cineva să te streseze, nu e ok oriunde ai lucra. 

Dar ai recomanda unui prieten stația asta? 

Aș recomanda-o că are un carburant bun și GPL-ul e bun. Și eu am o mașină pe GPL și chiar e bun. Mă mai întreabă clienții de unde aducem benzina și GPL-ul și le spun de fiecare dată. Că mulți cred că e cum era acum zeci de ani, când puteai să amesteci benzină cu apă. Ori acum nu e așa ceva, aici se face o metrologie, există teste, nu există așa ceva. 

Avem și o cafea bună, și oamenii sunt ok. Sunt unii clienți care nu sunt comunicativi, dar sunt mulți clienți care vin, te salută, dau noroc cu tine. Și eu dacă aș fi client în altă parte ăsta e primul lucru pe care l-aș face, m-aș duce să-l salut pe cel care mă ajută. 

Aici, de exemplu, ar merge o spălătorie pe jetoane, în care să intri să-ți speli mașina. Ar merge și un compresor de aer, că întreabă foarte mulți clienți. (Compresorul de aer îl folosești că să umfli rotile). Ar merge și niște pompe electrice, că e spațiu. Dar altfel, găsești tot ce ai nevoie la noi.

Ce ai învățat în cei 4 ani de zile de când ești în echipa Carbogaz?

Am învățat multe. Eu nu eram atât de comunicativ cu clienții și am învățat să vorbesc mai mult. 

Cel mai grele sunt zilele în care vine marfa. Și, dacă se nimerește să vină toți în același timp, că nu se programează unii să vină la 12, alții la 1. Și dacă vin toți de la 4 și tu trebuie să pleci la 5, nu poți să-i lași celuilalt pe tura cealaltă să bage marfa, să facă facturile, trebuie să te descurci cum poți.

Asta e cea mai mare provocare. Când vine marfa deodată și se împrăștie toate pe aici și nu știi cu ce să începi. Dacă nu le bagi, vine colegul de pe tura cealaltă și te întreabă de ce n-ai băgat marfa, că el nu știe că n-ai avut timp sau că n-ai stat o secundă. În același timp, trebuie să bagi facturile, dar ai și clienți la casă. 

Ce-ți place să faci în timpul liber, când nu ești la muncă?

Acum mă pasionează mecanica. Probabil are legătură cu faptul că am terminat liceul de mecanică. Pasiunea asta a început de când am început să cunosc din ce în ce mai bine mașinile. 

Am și clienți cu care vorbesc despre mașini, despre mecanică. Chiar am și clienți pe care îi ajut la diverse: am ajutat pe cineva să repare un motor, de exemplu. Asta e o pasiune mai nouă de vreo 2-3 ani, în care am început să și investesc. 

”Îmi place corectitudinea colegilor mei și că mă pot baza pe ei – avem posibilitatea să facem schimburi, în funcție de cum avem treburi. Asta contează mult. Avem o echipă foarte bună.”

Marian are 55 de ani și lucrează ca șofer pe cisternă de când se știe. Când a început în ‘97 munca în transportul petrolier, era nevoie de o perioadă de probă mare – „Nu te lăsa nimeni să faci treaba asta fără să fii însoțit; abia după câteva luni încărcai singur cisterna”.

Marian povestește cu drag despre experiența sa, știe că duce zilnic o responsabilitate mare, dar atenția și respectul pentru ceea ce face i-au asigurat longevitatea în meserie. 

Am povestit într-o dimineață despre cei doi ani petrecuți la Carbogaz, dar și despre motivele care-l fac să spună că ultimii doi ani au fost unii dintre cei mai frumoși ani ai săi.

Marian, mai ții minte momentul în care ai ajuns la Carbogaz?

Da, am venit aici pe 1 martie, 2019. Finul meu lucra aici ca șofer și fiindcă mai era nevoie de încă unul, m-a întrebat dacă nu aș vrea să încerc. Atunci mi-a povestit despre programul de muncă. Am acceptat fără să stau pe gânduri.

De ce spui că ai acceptat fără să stai pe gânduri, ce era diferit?

Programul. Am lucrat mult pe cisternă, știam ce înseamnă să lucrezi o zi cu o zi liberă, știam că e un program bun. Doar că la acel moment conduceam prin toată țara, eram mai mult plecat. De aceea, când am auzit cum se lucrează la Carbogaz, am zis da imediat. 

Ce-ți place cel mai mult la #OameniiCarbogaz?

Îmi place corectitudinea lor și că mă pot baza pe ei – avem posibilitatea să facem schimburi, în funcție de cum avem treburi. Asta contează mult. Avem o echipă foarte bună.

Care e cea mai mare provocare dintr-o zi de muncă, Marian?

Cea mai mare provocare e atenția – trebuie să fim cu gândul numai la ceea ce facem. Cisterna are 5 compartimente, iar noi nu trebuie să transportăm doar un singur produs – atunci nu ar fi fost la fel de complicat. Dar sunt 4 produse, cum avem noi la stație: benzină superioară, normală, motorină superioară și normală – toate astea se încarcă într-o singură mașină. Fiecare pe un compartiment. 

De aceea, trebuie să fii foarte atent la butoane, altfel paguba e foarte mare: dacă se încurcă, de exemplu, 15.000 de litri de benzină cu motorină, s-a făcut o pagubă de sute de mii de euro. 

Nu e o muncă ușoară. Mereu le-am zis celor pe care i-am învățat: „Nu trebuie să te grăbești! Te uiți de 5 ori și dai drumul la furtun 1 dată. Mai bine stai 10 minute în plus decât să faci o prostie.”

Ai vreun sfat pentru cei care sunt la început de drum în acest domeniu?

Să fie prudenți. Și să pună suflet în ceea ce fac. Dacă eu sunt șofer și nu mă interesează munca pe care o fac, degeaba o mai fac. Așa ajungi să faci și greseli – iar în șoferie e greu, greșelile nu prea se acceptă. În altă parte, poate se mai trece cu vederea, dar asta este o meserie care poate să coste viața ta, a altora. Eu mereu spun „mai bine mai târziu, decât deloc.”

Cum arată o zi din programul tău de muncă?

Mă trezesc în jur de ora 7. La 8 ajungem aici fiindcă mai stăm puțin la o cafea, mai povestim și după aceea plecăm pe traseu, în jur de ora 9. Mergem la depozit, încărcăm, ne întoarcem la stații și ne facem treaba.

Dacă ar fi să te gândești la un singur cuvânt prin care să descrii experiența Carbogaz, care ar fi acela?

Unii dintre cei mai frumoși ani! Personal fiindcă am mai mult timp liber pentru mine, și profesional fiindcă nu am stres mult la muncă.

Din bistro ce-ți comanzi mereu?

Îmi plac mult sandwich-urile și strudelele – pe alea cu mere le iau de obicei. Și cafeaua – beau una acasă, dar mereu îmi rezerv loc și pentru una aici. (Zâmbește)

Marian, în final, pentru ce ai recomanda Carbogaz?

Am recomandat mereu carburanții, produsele din magazin. Dar ce recomand eu în mod special multor oameni este să-și caute un loc de muncă la Carbogaz. Asta recomand mereu. Aș vrea să se extindă atât de mult încât să aibă oamenii unde să lucreze.

”Cel mai mult îmi place că nu vin la muncă cu stres. Mă stresez că trebuie să-mi fac treaba bine, dar nu e stresul acela că vine cineva și îmi cere socoteala.”

Georgiana are 45 de ani și de un an de zile este colega noastră în stația Carbogaz din Chiajna. E mereu în acțiune, zâmbește mult, dar își face cu seriozitate fiecare treabă pe care o are de făcut. 

Georgianei îi place mult să lucreze cu oamenii, deci nu întâmplător, înainte să vină la noi a lucrat 12 ani în aeroportul Otopeni, tot cu oamenii, în sistemul Rent-a-car. Apoi, după ce și-a deschis propria afacere – un atelier de confecții metalice, și-a dat seama că nu e un domeniu potrivit pentru ea. Și așa a ajuns la noi în echipă: căuta un job când a văzut anunțul de angajare, a depus CV-ul și de atunci e alături de Oamenii Carbogaz. 

Georgiana, ce-ți place cel mai mult în ceea ce faci? 

Lucrul cu oamenii. Și e bine știut că oamenii care vin aici sunt amestecați. Cei mai mulți sunt cei care vin din sat sau din zonă. Ziua unii sunt triști, alții sunt grăbiți. Noaptea sunt tinerii care vin să alimenteze, dar sunt cuminți. Nu cred că au unde să se ducă în altă parte, așa că le place să se adune aici. 

Ce ți se pare cel mai greu în ceea ce faci?

E un job dinamic, iar eu sunt o tipă activă, așa că îmi place mult ce fac, în fiecare zi. Poate programul de noapte să fie mai greu, dar nu e nimic să nu pot face. De asta am și rămas aici, pentru că simt că mi se potrivește. 

Cum arată o zi de muncă pentru tine?

Eu sunt aproape toată ziua la casă și relaționez cu clienții. Am clienți care, de cum intră în benzinărie, știu ce cafea beau, ce țigări își iau. Le vorbesc frumos, pentru că îi văd că au nevoie de un zâmbet și de o vorbă bună, mai ales dacă e dimineață. Iar mie tot timpul mi-a plăcut să fiu persoana care împarte stare de bine, să fac ceva bun pentru oameni. Nu e doar un job, că joburi găsești peste tot. Dar când reușești să-l faci pe celălalt să se gândească „mi-a plăcut, o să mai vin aici”, deja e mare lucru.

Cum e pentru tine în echipa Carbogaz?

E bine. Aici suntem 6 oameni, evident că ne mai ciondănim, mai ies discuții, dar le rezolvăm. Nu sunt oameni răi. Apar tot felul de situații, dar de fiecare dată le discutăm. Și suntem toți aici, aproape. Chiar dacă nu avem timp să ne vedem în afara serviciului, cât suntem pe tură, ne înțelegem foarte bine. 

Ce îți place cel mai mult la colegii tăi?

Că nu sunt oameni răi. Și că își fac treaba. De regulă, la noi pe tură nu stai să te uiți ce a făcut cel dinainte. Știi, la început, aveam niște emoții foarte mari pentru că eram un om nou, într-o echipă care era deja închegată. Și nu e taman ușor. A fost destul de greu până m-am simțit parte din echipă, dar eu cred că mi-am câștigat locul. E o echipă bună.

Când vii la muncă, intri pe tură și îți faci treaba. Da, poate mai strâmbi din nas, poate celălalt nu a făcut cum ai fi făcut tu, dar ai intrat în tură și 12 ore îți faci treaba cum poți mai bine. Mai mult, avem grijă tot timpul unii de ceilalți. E o chestie care se simte, nu poți să o spun neapărat în cuvinte. Îți ajuți colegul care intră sau care iese de pe tură. Îi aranjezi magazinul sau te asiguri că are țigări cât mai multe la raft, pregătești totul pentru ca să-i fie la îndemnă, să nu stea să caute, să meargă vânzarea. Și eu când intru la muncă, sunt toate aranjate și nu mai stau să mă ocup și de partea asta, mă ocup doar de client.

Tot timpul trebuie să fii amabil cu clienții, să stai în picioare. Dar e și frumos, pentru că, uite, de exemplu, am fost plecată în concediu 4 zile și, cât am lipsit, au fost clienți care au întrebat de mine. Nu mă așteptam. Și e frumos să ți se simtă lipsa. E rezultatul faptului că te comporți frumos cu toată lumea. Acum, fie vorba între noi, un an de zile nu e mult. Dar într-o benzinărie, într-un an te cunoaște toată lumea. 

Ai vreun ritual al tău înainte de a intra în tură?

Sunt câteva lucruri clare: numeri banii, verifici produsele și bei cafeaua. N-ai timp de alte ritualuri, căci vin clienții între timp. Și, când începe tura de la 5:30 clienții vin deja de la 4 jumătate. Iar cum sunt cam aceeași clienți în fiecare zi, știi deja ce vor, le dai binețe, e un ritual comun.

Care e cea mai mare provocare dintr-o zi de lucru?

Cred că doar atunci când se aglomerează la stație și vine și marfa. Dar reușesc să mă sincronizez cu colegul meu: „hai repede, tu iei marfa, eu fac factura”. Ne mobilizăm și reușim să le facem repede pe toate: punem marfa la rece, pregătim ce e de pregătit, servim clienții. 

Nici mie nu-mi place când merg undeva și nu am marfa rece sau nu sunt servită frumos. Așa că tot timpul mai pun eu în situație: daca mă duc undeva, cum îmi place să fiu tratată? Cum îmi plac produsele să fie? Reci, curate, așezate. Și așa le facem.

Cu ce cuvânt asociezi Carbogaz?

Cu orice, dar un lucru bun. Uite, știi ce nu îmi place? Când vin clienți care nu au mai fost pe la noi, sunt în trecere și întreabă dacă gazul e de bună calitate. Adică de ce nu ar fi bun? Asta mă irită și încep să le explic că e foarte bun, de unde îl aducem, cum lucrăm noi.

Cum ai convinge pe cineva să vină să alimenteze în stațiile Carbogaz?

Oh, tuturor le spun să vină aici! Este normal, locul unde eu lucrez, îl promovez, nu am cum altfel. Nu aș crede într-un loc pe care nu aș putea să-l recomand mai departe și nici nu aș rămâne aici dacă nu mi-ar plăcea.

Îmi place, mă simt foarte bine și se vede. Îmi place să fie totul curat, aranjat și clienții să se simtă bine. Dacă ei se simt bine, afacerea merge bine și uite așa ne merge și nouă bine. E un lanț care se leagă. De asta când spui Carbogaz trebuie să fie un lucru bun. Carburant bun, produse bune, oameni buni. Nu e o simplă stație de sat. 

Ce-ți place cel mai mult la jobul de la Carbogaz, Georgiana?

Că nu vii la muncă cu stres. Te stresezi că trebuie să-ți faci treaba bine, dar nu e stresul acela că vine cineva și îți cere socoteala. Am făcut la un moment dat și o gafă – am greșit ceva la facturi, dar imediat a venit Cristina și a rezolvat repede. Nu înțelegeam, dar am învățat repede cum să fac. 

Mi-aduc aminte și prima zi când am venit. Era vineri și abia intrasem pe tură când am apăsat butonul de alarmă fără să vreau. Am închis raftul de la casă și a pornit alarma. Și mai era și o coadă enormă. M-am trezit că vine un domn de la pază, se așază în stânga mea peste tejghea și mă întreabă foarte grav dacă totul e în regulă. I-am zis nedumerită că „da, e în regulă” și mi-am văzut de treaba mea. Dar el insista să mă întrebe dacă e totul ok. Și când m-a văzut așa uimită mi-a spus că am apăsat butonul de alarmă care se declanșase din greșeală. Cred că ăsta a fost cel mai stresant moment de la muncă.